Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
(sursa: http://juridice.ro/essentials/288/academia-de-stiinte-juridice-si-problemele-fondarii-sale )
Prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 139 din 10 iunie 2015 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Juridice din România s-a declanşat procesul de formare a noului edificiu academic, având ca una dintre etapele iniţiale elaborarea Statutului şi stabilirea mecanismului de desemnare a primilor membri ai înaltului for ştiinţific. Actul are o miză excepţională, având în vedere că de modul cum va fi rezolvată această problemă a „fondatorilor” depinde credibilitatea Academiei şi chiar viitorul său. Fiind vorba de o zonă sensibilă, în care politica şi dreptul se intersectează, desprinderea şi relevarea exactă, cât mai limpede, a semnificaţiilor accederii şi a rostului unei academii juridice devin necesare. Iar înţelegerea şi respectarea lor cum se cuvine, dincolo de orgolii, dorinţe şi ambiţii, se impun prin forţa lucrurilor.
O academie nu e o asociaţie sau o federaţie profesională, un sindicat de promovare şi apărare a intereselor sociale de grup, ci un for de recunoaştere şi consacrare a operei şi contribuţiei unei personalităţi la dezvoltarea unui domeniu al cunoaşterii şi/sau al creaţiei. Din această perspectivă, dificultăţile desemnării membrilor unei academii juridice sunt şi mai numeroase, din cauza statutului ambivalent al juristului şi al preocupărilor sale profesional-intelectuale.
Mai înainte de toate, un asemenea „for naţional de consacrare ştiinţifică” nu este o altă uniune profesională, înfiinţată prin lege, ci „reuneşte personalităţi reprezentative ale ştiinţelor juridice”. Spre a accede în spaţiul academic, un absolvent de drept trebuie să parcurgă mai multe etape „iniţiatice”, să treacă prin filtrele unei deveniri complicate. Aceasta presupune trecerea de la statutul primar, de simplu tehnician, cu rolul exclusiv de interpretare şi aplicare a textelor legale, la cel următor, într-o anumită măsură complementar şi superior de intelectual „special”. Unul care, pe de o parte, este ţinut să-şi manifeste independenţa de preocupare şi de spirit, prin a înceta să se comporte ca un simplu complice al puterii politice, întrucât obiectul activităţii sale este puterea politică, o parte a sa, exercitată prin intermediul normelor juridice, iar pe de alta, prin a-şi manifesta intelectualitatea, prin capacitatea de a evalua, critica, constata, teoretiza şi valoriza. Iar din rândurile acestor jurişti-veritabili, să se selecteze cei mai buni spre accede la recunoaşterea şi consacrarea academică. Aşadar, un membru al Academiei de Ştiinţe Juridice (AŞJR) trebuie să fie un „jurist între jurişti”.
Răspunsul la întrebarea ce este un „mare jurist”, unul care să dobândească o asemenea calificare instituţional-academică, nu este uşor de formulat. În Franţa, o lucrare cu titlul Qu’ est-ce qu’ un „grand” juriste? Essai sur les juristes et la pensée juridique moderne, de L. Fontaine (l’Extenso éditions, Paris, 2012) a fost aproape un best-seller, punând în circulaţie un concept care ne aminteşte de ceea ce romanii numeau Fondatorii Dreptului, jurius conditores: specialiştii de prim rol, reprezentând încarnarea ideii de jurist care fagocitează universul academic al gândirii juridice. Desigur, referinţa la gândirea lor nu este datorată numai unei credinţe în virtutea acesteia, ci reprezintă mai ales o constrângere academică, întrucât „marii jurişti” sunt desemnaţi ca atare de comunitate. În orice caz, un asemenea statut presupune „a face şcoală” şi a acredita discipoli reprezentativi, adică o cristalizare durabilă a unui curent de gândire prin adeziunea unui grup la concepţii ori cunoştinţe asemănătoare, existenţa de mecanisme pentru transmiterea savoire-ului, bazată pe figura unui „maestru” şi, în sfârşit, o cunoaştere de tip doctrinal. Cu alte cuvinte, fondarea unei şcoli semnifică, într-un anumit fel, că un mod de a gândi şi lucrurile asupra cărora reflectăm sunt reproduse de alţii. Nu întotdeauna crearea unei şcoli este suficientă să acrediteze un „mare jurist”, în sensul că e cerută şi conjugarea exigenţei fondării unui savoire nou, cu un cadru propice transmiterii sale, respectiv un sistem universitar suficient de structurat şi ierarhizat, care să permită confruntarea şi stimularea ideilor creatoare. În fine, spre a se împlini misiunea de reprezentativitate, ideile trebuie să aibă efecte, nu numai asupra normelor juridice însele, ci şi a manierei de a le elabora. Iar gândirea influentă are vocaţia de a de difuza şi de a imprima un anumit curs lucrurilor, fie el şi imperceptibil. Aceasta este vocaţia marelui jurist.
Situaţia Institutului (Academiei) de Ştiinţe Morale şi Politice din 1939, a cărei continuatoare în drepturi se declară AŞJR, este relevantă în acest sens. Astfel, având ca scop „a contribui la progresul cercetărilor ştiinţifice în domeniul dreptului, a ştiinţelor sociale, financiare şi economice”, acesta cuprindea iniţial 77 de membrii români, dintre care 56 membrii activi (titulari) şi 21 membrii corespondenţi. Dintre aceştia, marea majoritate, respectiv 60, erau cadre didactice universitare (45 de profesori şi 15 conferenţiari universitari), urmaţi de 9 înalţi magistraţi (dintre care 7 consilieri-judecători – la Înalta Curte de Casaţie şi 2 procurori de la primul Parchet al ţării) şi 2 avocaţi. Restul de 6 era reprezentat de 3 foşti miniştri, 2 diplomaţi şi un consilier la Consiliul Legislativ. În orice caz, fiecare avea, pe lângă excelenţa profesională, şi o operă juridică reprezentativă, dincolo de orice dubiu şi recunoscută ca atare de comunitatea juridică şi societatea academică în ansamblul său. Preponderenţa masivă a reprezentanţilor mediului juridic universitar nu lasă nicio îndoială asupra faptului că Academia de atunci era gândită ca for de cristalizare a perspectivei teoretice asupra dreptului, iar prezenţa, mai degrabă excepţională, a practicienilor — la rândul lor desemnaţi dintre aceia a căror experienţă îndelungată şi reputaţie unanim recunoscută presupunea acumularea unei cunoaşteri a dreptului ca fenomen social mai puţin accesibilă teoreticienilor — nu făcea decât să confirme această intenţie. Nu mai puţin însă, faţă de această compoziţie, s-ar putea spune că AŞJR nu ar face în definitiv altceva decât să dubleze instituţional Universitatea. Şi, totuşi, lucrurile nu stau deloc astfel.
Ca orice instituţie socială, şi Universitatea aparţine timpului ei, iar spiritul care o animă nu poate fi nici el altul decât spiritul acestui timp. De aceea, Universitatea medievală în care s-a născut ştiinţa juridică europeană ca ştiinţă a dreptului roman nu poate fi în niciun caz identificată cu înaltele şcoli de studii napoleoniene unde, după faimosul dicton atribuit lui Bugnet, nu se mai preda dreptul civil, ci Codul civil. La fel, universitatea germană a secolelor XIX-XX, întemeiată pe simbioza dintre cercetare şi predare (Forschung und Lehre) nu mai este nici ea de recunoscut în noile forme instituţionale promovate astăzi sub impactul mondializării şi subsumate din ce în ce mai mult imperativului satisfacerii cerinţelor pieţei globale. Astăzi, studiile juridice universitare se transformă sub ochii noştri într-o întreprindere de masă, destinată formării preponderent tehnice a juriştilor, iar absolvenţii studiilor doctorale (şcolarizaţi potrivit unor formule care amintesc mai degrabă de organizarea învăţământului primar ori, cel mult, gimnazial, decât de efervescenţa creatoare specifică formării tradiţionale ale unor doctores iuris utriusque), în imensa lor majoritate, nu au răsfoit nici măcar o dată Corpus iuris civilis. Cunoaşterea transmisă de universităţile timpului nostru în materia fundamentelor dreptului tinde să se reducă dramatic la câteva formule extrase din manualele tot mai subţiri ale unor discipline devenite opţionale, iar despre operaţionalizarea acestei cunoaşteri în vederea sesizării şi soluţionării marilor probleme ale dreptului timpului nostru nici nu poate fi vorba. Pe scurt, destinul Universităţii pe care cei mai mulţi dintre noi încă am cunoscut-o se apropie de un nou punct de cotitură, iar în noua paradigmă instituţională, cunoaşterea ştiinţifică a dreptului nu va mai juca decât un rol marginal. Astfel stând lucrurile, este nevoie de instituţii care să-şi asume – departe de constrângerile birocratice ale creditelor, raportărilor şi publicaţiilor în reviste necitite nici măcar de autorii lor, dar valorizate cu asupra de măsură în consacrarea universitară – rolul de a duce mai departe, perioadă tulbure care abia a început şi al cărei sfârșit nu se întrevede prea curând, tradiţia perenă a gândirii juridice.
În concluzie: ca Academie a ştiinţelor juridice, AŞJR este menită astfel nu să dubleze, ci, într-o perspectivă deloc îndepărtată, să înlocuiască Universitatea ca for de generare şi transmitere a ştiinţei dreptului. De aici dificultatea de a întrevedea astăzi cum va arăta această Academie mâine, atunci când raţiunea ei va fi devenit vizibilă pentru orice jurist. De aici şi greutăţile în alegerea de astăzi a acelor membri ai căror vocaţie pentru păstrarea şi transmiterea tezaurului teoretic al dreptului ar trebui să ofere dacă nu garanţia, atunci măcar speranţa că misiunea Academiei, aşa cum o putem vedea noi tot astăzi, se va putea realiza mâine. Însă tot de aici şi conştiinţa unei misiuni şi a unei responsabilităţi pe care puţine alte instituţii au mai avut-o de-a lungul istoriei dreptului.
Am scris aceste rânduri acum, în perioada în care cei 9 membri ai Comitetului de iniţiativă (format din 8 reprezentanţi ai asociaţiei şi profesiilor juridice reglementate şi unul al lumii ştiinţifico-academice) este chemat să elaboreze Statutul AŞJR, documentul menit să stabilească, printre altele, modul de desemnare a primilor 20 membrii titulari şi 10 membrii corespondenţi, care vor reprezenta nucleul în jurul căruia se va constitui Academia. Pentru ca aceasta să reprezinte un proiect de succes şi nu un eşec răsunător, să împlinească năzuinţele şi speranţele celor care au văzut în ea un mijloc de ridicare a statutului intelectual şi de recunoaştere al juristului în societate, de afirmare a specificităţii ştiinţelor juridice în câmpul academic şi de ocupare a locului cuvenit în areopagul cultural-științific al ţării, se cuvine ca asemenea gânduri să fie privite cu luare aminte, la acest moment fondator al AŞJR.